Sunt momente în cabinet care, oricât de multe experiențe ai avea în spate, tot te opresc puțin și te fac să zâmbești. Pentru că te aduc înapoi la esență. La motivul pentru care ai ales meseria asta. Îmi amintesc perfect când a intrat pe ușă. Era genul de om bine informat, sceptic, analitic, care începuse conversația cu o frază pe care o aud destul de des: „Să știți că eu nu prea cred în terapii alternative, dar m-a trimis soția…”
Și e în regulă. Nici nu încerc vreodată să conving pe cineva de nimic. Nu ăsta e rolul nostru. Eu nu fac demonstrații și nu vând promisiuni, ci creez un spațiu în care corpul omului din fața mea să înceapă să-și spună povestea, exact așa cum e ea. Nu e nevoie să crezi în terapie ca ea să funcționeze. E nevoie doar de deschidere, de un pic de răbdare și de curajul de a nu mai căuta controlul cu mintea, ci să te lași să simți.
Omul meu avea dureri cronice de ani de zile. Un amestec de disconfort lombar, dureri de cap tensionale și o stare de epuizare pe care nu o mai putea pune pe seama vârstei sau a stresului. Spunea că a încercat tot – analize, medicamente, exerciții, dar efectele erau mereu temporare. Corpul îl avertiza că ceva nu e în echilibru, dar el nu mai știa de unde să o apuce. Așa că, în lipsă de alte opțiuni, a ajuns și la Bowen.
Am început cu pași mici. O ședință în care nici nu am atins zona dureroasă. Doar câteva mișcări blânde, strategice, menite să transmită corpului un semnal diferit, să îl scoată puțin din rutina de apărare și tensiune în care trăia de atâta timp. A plecat ușor nedumerit. Nu știa dacă s-a întâmplat ceva, dar a zis că parcă a dormit mai bine în noaptea aceea.
La a doua sesiune deja îmi povestea că nu mai are acea durere surdă de spate care îl ținea treaz noaptea. Că parcă se mișcă mai ușor dimineața. La a treia mi-a spus cu sinceritate: „Știți că n-am mai luat pastilele de durere în ultimele zile? N-am simțit nevoia.”
Și atunci s-a oprit. M-a privit un pic mirat, cu un zâmbet în colțul gurii, și a adăugat: „Și încă nu știu exact ce faceți… dar ceva clar se întâmplă.”
Adevărul e că nu e despre magie. Nu e despre placebo. Nu e despre convingeri sau credințe. Este despre cum creezi contextul în care corpul să poată ieși din lupta lui constantă cu durerea și să se reorganizeze într-un mod în care să funcționeze mai eficient, mai lin, mai firesc. Terapia Bowen nu impune, nu manipulează, nu corectează forțat. Ea propune. Invită. Iar corpul, când simte că poate avea încredere în ceea ce simte, începe să răspundă.
Și nu, nu toate răspunsurile vin după trei sesiuni. Uneori durează mai mult. Alteori vin mai repede. Dar ceea ce contează este că nu mai tratezi doar simptomul. Începi să asculți întregul. Te uiți la postură, la respirație, la istoricul emoțional, la modul în care omul își trăiește viața. Și abia atunci începi cu adevărat să faci terapie.
Aș vrea să le spun celor care lucrează cu oameni – și mai ales celor la început de drum – că nu este important cât de multe tehnici știi sau cât de spectaculos e ceea ce faci. Important este să fii acolo, prezent, autentic, și să ai încredere în inteligența corpului. Pentru că uneori, tot ce are nevoie un client este exact asta: un spațiu în care corpul să simtă că poate începe să se vindece, fără să mai fie grăbit sau judecat.
Și da, poate că terapia Bowen nu e „spectaculoasă” la prima vedere, dar în tăcerea ei blândă, în gesturile ei fine, se află o forță care, de multe ori, transformă nu doar durerea, ci întreaga relație a omului cu propriul corp.
Așa că dacă lucrezi cu cineva care vine cu scepticism sau cu întrebări, nu încerca să convingi. Fă-ți treaba cu blândețe și dă voie corpului să răspundă. Pentru că răspunsurile cele mai clare nu vin din explicații, ci din ceea ce simte omul în el după ce a plecat de pe masă.
