Am tot spus-o în ultimii ani cursanților mei, dar și clienților care vin cu așteptări de tip „rezultate imediate”: terapia nu se termină atunci când se încheie ședința. Ba dimpotrivă, acolo abia începe ceva cu adevărat interesant. Corpul nu oprește procesele în momentul în care deschizi ochii, cobori de pe masă și te încalți. Din contră, ceea ce se declanșează în timpul ședinței continuă să lucreze în tăcere, în profunzime, zile întregi.
De multe ori, primesc mesaje după 24, 48 sau chiar 72 de ore de la o ședință Bowen în care clientul îmi scrie că „abia azi m-am simțit cu adevărat altfel”, sau „ieri am avut o stare ciudată, dar azi e o claritate în corp pe care n-am mai simțit-o de mult”. Iar când aud asta, știu că am făcut ce trebuia. Pentru că în terapia Bowen nu lucrăm cu senzaționalul. Nu ne bazăm pe efecte spectaculoase, ci pe o reactivare profundă a înțelepciunii naturale a corpului.
Corpul „vorbește”, și o face în felul său: printr-o ușurare în respirație, printr-o postură mai deschisă, printr-o emoție care se ridică fără explicație, printr-o oboseală profundă urmată de un somn reparator, sau prin simplul fapt că persoana realizează, pentru prima oară după mult timp, că nu o mai doare acolo unde o durea în fiecare dimineață. Sunt reacții pe care nu le poți măsura cu rigla și nici nu le poți programa în vreun protocol standard.
Pentru cei care sunt la început în meseria asta – și poate se întreabă dacă au făcut bine, dacă au aplicat mișcările corect, dacă „se întâmplă ceva” – vreau să vă spun un lucru esențial: uneori, tăcerea corpului este doar începutul unui proces profund. Nu toate reacțiile vin în cabinet. Nu toate se întâmplă sub ochii tăi. Unele se declanșează în timp ce clientul e acasă, face o baie, adoarme sau își întinde corpul într-o mișcare care acum pare mai ușoară.
Terapia Bowen are acest dar de a porni un dialog interior între sistemele corpului. Un dialog pe care, de cele mai multe ori, mintea nu îl poate înțelege imediat, dar corpul îl urmează fidel. E ca și cum ai planta o sămânță și apoi ai avea înțelepciunea să nu o scoți a doua zi din pământ ca să vezi dacă a crescut. Ai încredere că lucrează. La fel și aici. Dacă mișcarea e făcută cu prezență, dacă intenția e clară și ai fost atent la ritmul clientului, atunci procesul a început. Iar corpul îl va duce mai departe, chiar dacă tu nu mai ești lângă el.
Îmi amintesc de o clientă care mi-a spus că, în primele ore după ședință, nu a simțit nimic special. Dar în seara aceea, uitându-se la un film cu familia, a început să plângă. Nu de durere, ci de o eliberare ciudată, fără cauză. Și a simțit, în același timp, o relaxare pe care nu o mai experimentase de luni de zile. A fost, spunea ea, ca și cum corpul ar fi început să spună ceva ce mintea ei nu putea traduce. A doua zi, s-a trezit cu o ușurință în zona lombară și o energie complet diferită. Niciun exercițiu, niciun tratament nu reușise asta până atunci. Și știi de ce? Pentru că nu ne-am luptat cu durerea. Am lăsat corpul să-și spună povestea și să o rescrie în ritmul său.
Asta înseamnă să înveți să ai răbdare și încredere în proces. Să nu cauți reacții bruște, ci să înțelegi că și atunci când pare că nu se întâmplă nimic – corpul lucrează. Sistemul nervos, fascia, respirația, emoțiile – toate sunt într-un dans subtil. Iar rolul nostru, ca terapeuți, este să creăm cadrul pentru acest dans, nu să îl controlăm.
Corpul vorbește, și o face cu onestitate. Dar vorbește în limbajul său – al senzațiilor, al respirației, al echilibrului care se așază tăcut. Și uneori, abia după câteva zile, clientul realizează că acel „ceva” care îl durea nu mai e acolo. Sau că merge altfel. Sau că doarme mai profund. Sau, pur și simplu, că se simte mai bine fără să știe exact de ce. Iar tu, ca terapeut, știi: pentru că terapia nu s-a oprit odată cu ședința. Corpul încă vorbește. Tu doar ai fost acolo să-l asculți la început.
