Mi s-a pus întrebarea asta de zeci de ori în ultimii ani, și o primesc în continuare de la cursanți sau clienți: „Sorin, dacă cineva are dureri cronice, ce e mai bine – să meargă la fizioterapie sau să încerce Terapia Bowen?” Și răspunsul nu e niciodată scurt, pentru că nu e vorba doar de tehnică, ci de cum privești corpul și ce vrei să obții de la terapie.
Fizioterapia are un rol extraordinar, mai ales în recuperarea după accidente, intervenții chirurgicale sau în afecțiuni unde trebuie redobândită mobilitatea sau forța. Este bazată pe exerciții specifice, pe lucrul cu structura într-un mod funcțional, și pentru mulți oameni aduce rezultate clare și rapide. Dar când vorbim de dureri cronice – acele dureri care vin și pleacă, care stau acolo de luni sau ani și care nu par să aibă mereu o cauză directă – aici lucrurile devin mai nuanțate.
De ce? Pentru că durerea cronică nu mai este doar o problemă locală. De cele mai multe ori, este o reacție a întregului sistem nervos. E corpul care a învățat să rămână într-un tipar de apărare, care nu mai știe cum să se relaxeze, care a înregistrat un eveniment și nu a mai reușit să iasă complet din el. Aici, dacă lucrăm doar cu structura – dacă forțăm, întindem sau întărim – s-ar putea ca efectul să fie limitat sau chiar invers. De multe ori, sistemul se închide și mai tare.
Și aici intervine Terapia Bowen. Nu pentru că ar fi mai bună, ci pentru că e diferită. Bowen lucrează cu sistemul nervos autonom – acolo unde corpul decide ce face cu durerea, cu tensiunea, cu echilibrul. Este o metodă care respectă complet ritmul clientului. Nu forțezi nimic, nu ceri corpului să se schimbe – îi transmiți informații și îl lași să decidă ce are de făcut. Este o formă de a da voie. Și exact asta face diferența.
Am avut clienți care au urmat luni de fizioterapie, și totuși durerea lombară sau de umăr revenea. Și nu pentru că nu era lucrată bine, ci pentru că nu fusese deblocat acel strat mai profund – acea reactivitate cronică a sistemului nervos, acea tensiune fascială care păstra tiparul vechi. După câteva ședințe de Bowen, corpul începea să respire altfel. Și din acel moment, orice terapie aplicată devenea de zece ori mai eficientă, pentru că sistemul nu mai era în alertă.
Asta înseamnă să înțelegi că terapiile nu trebuie să concureze, ci să se completeze. Fizioterapia poate ajuta enorm în faza activă de recuperare, iar Bowen poate pregăti corpul pentru acel moment – poate face loc, poate calma, poate crea spațiu pentru regenerare reală. Când cineva întreabă ce să aleagă, răspunsul meu e mereu: depinde unde ești în proces și ce îți transmite corpul că are nevoie acum.
Dacă vrei să devii terapeut și să înveți cum să ajuți un corp aflat în durere cronică, cred că este esențial să cunoști ambele perspective – cea funcțională și cea neurosenzorială. Terapia Bowen îți oferă unelte pentru a comunica cu partea profundă a corpului, cu acel strat pe care uneori nici nu îl vezi, dar îl simți că e acolo și că ține totul în tensiune. Și când îl atingi corect, corpul face restul.
La final, nu e despre a alege între două metode. E despre a învăța să asculți. Iar când știi să asculți un corp în durere, el îți spune exact ce are nevoie. Trebuie doar să fii acolo, cu prezență, cu răbdare, și cu unelte potrivite.
