Există un moment în care devine evident că repetarea acelorași pași nu mai aduce nicio schimbare reală. Oamenii ajung la tine după ce au încercat tot ce li s-a spus că trebuie să încerce. Au fost la specialiști, au făcut investigații, au urmat tratamente, au făcut kinetoterapie, masaj, fizioterapie, iar în multe cazuri chiar au avut o perioadă în care au simțit că lucrurile s-au mai liniștit. Doar că, inevitabil, durerea a revenit. De multe ori exact la fel, uneori mutată într-un alt punct, dar cu același efect – o stare de neîncredere în propriul corp și o oboseală mentală care vine din ideea că „nimic nu mai funcționează”.
Întâlnesc oameni care au renunțat să mai caute, nu pentru că durerea a trecut, ci pentru că s-au obișnuit cu ea. Au construit rutine în jurul acestei dureri lombare: cum se trezesc, cum se apleacă, cât stau jos, cât merg pe jos – totul este calculat pentru a evita acel punct critic. Și aici intervine întrebarea care îmi vine mereu în minte: când ai luat ultima dată în calcul faptul că, poate, corpul tău nu mai are nevoie de alt tratament, ci de un spațiu în care să se reorganizeze?
Am învățat de-a lungul anilor că durerea lombară este rareori doar o problemă musculară sau de coloană. Sigur, mușchii sunt implicați, discurile intervertebrale sunt implicate, poate chiar și nervii. Dar ce le face să se blocheze, să se inflameze, să reacționeze exagerat la stimuli obișnuiți? De multe ori, răspunsul este stresul sistemic – acel amestec de suprasolicitare, lipsă de somn, griji, tensiuni nerezolvate, și o respirație blocată, pe care o ignorăm până în punctul în care corpul cedează.
Terapia Bowen nu vine cu promisiunea că va „îndrepta coloana” sau că va „decontractura” pe loc o zonă tensionată. Nu. Ceea ce face în schimb este să creeze contextul potrivit pentru ca sistemul nervos să iasă din stare de alertă, pentru ca respirația să devină din nou profundă, iar țesuturile – mușchii, fascia, organele – să comunice din nou între ele, în loc să funcționeze ca niște părți izolate.
Am lucrat cu oameni care, la prima ședință, nu au simțit „mare lucru”. Dar au plecat cu o stare ușor diferită, cu o respirație mai amplă, cu o liniște pe care nu o mai simțiseră de mult. Și apoi, în zilele următoare, începuseră să observe că lucrurile se schimbă. Nu cu zgomot, nu cu spectaculozitate, dar cu o profunzime care nu mai lăsa loc acelei dureri să revină în același fel.
Asta este ceea ce numesc eu resetare. Nu un tratament agresiv care „sparge” tensiunea, ci un dialog tăcut între minte și corp, un fel de reconectare în care sistemul își reamintește cum este să funcționeze coerent, fără frică, fără tensiune continuă.
Și poate cel mai valoros lucru pe care îl poate oferi această abordare e faptul că nu doar durerea scade, ci încrederea în propriul corp începe să revină. Pentru că un corp care a fost ascultat, și nu forțat, începe să răspundă altfel. Îți oferă din nou spațiul de a te mișca fără frică, de a dormi fără să te trezești din cauza disconfortului, de a-ți trăi viața fără acel „dar mă doare spatele” care stă la colțul fiecărei zile.
Terapia Bowen vine ca o invitație – nu către vindecare miraculoasă, ci către o explorare mai profundă a ceea ce înseamnă să fii într-un corp care funcționează în armonie. Dacă ai încercat totul și simți că ceva încă lipsește, poate că acel „ceva” este tocmai blândețea. Poate că este momentul să-i oferi corpului tău o altă cale.
Și când faci asta, descoperi că resetarea nu înseamnă un restart brutal, ci o reamintire blândă – că ai în tine toate resursele de care ai nevoie.